O lucrare liturgică obținută cu mare trudă
Freiburg, un oraș aflat la încheietura a trei țări europene – Germania, Franța, Elveția – a fost întemeiat acum 1.000 de ani de o veche familie nobiliară în spiritul respectului libertății devenirii fiecăruia: oamenii își alegeau nestingheriți profesiile pe care le exercitau mai apoi plătind seniorului cuvenitul tribut. Așa a prosperat Freiburgul, atrăgând în timp o populație destul de numeroasă. Printre aceștia, în ultimii ani, românii ocupă un loc de frunte ca pondere numerică, importanță economică, dar și ca marcă religioasă aparte.
Am poposit în sânul comunității românești adunată în jurul parohiei puse sub ocrotirea Sfântului Mina și a Sfântului Ștefan chiar de hram, în ziua de 11 noiembrie. Ce minune a credinței: un sfânt martir din pământul Egiptului creștin de odinioară, sărbătorit pe sol german de către dreptmăritorii ortodocși români! Ce subtilă formă de globalizare în duhul Crucii, al harului revărsat din belșug în acea zi de toamnă europeană! Fiind sâmbătă, oamenii au apărut în număr foarte mare (câteva sute) să participe la Liturghia săvârșită de un sobor de 16 preoți, veniți din toate colțurile Germaniei, dar și din România. Cei 16 sacerdoți au fost: protos. Ioan Popoiu, consilier eparhial administrativ, Nürnberg; protos. Ghelasie Păcurar, Würzburg; pr. protopop Ionel Nemeș, Konstanz; pr. Sebastian Suciu, Ulm; pr. Ciprian Suciu, Augsburg; pr. Ovidiu Andrei, Sigmaringen; pr. Vlad Lia, Emden; pr. Claudiu Pătrașcu, Düsseldorf; pr. Iulian Scribciuc, Keptem; pr. Alexandru Roșu, Ravensburg; pr. Ioan Chirilă, Trossingen; pr. Flavian Rădulescu, Slatina; pr. lect. dr. Paul Siladi, Cluj‑Napoca; pr. Vasile Ștefan, Ploiești. Acestora li s‑au adăugat pr. Vlad Săcălean, coslujitor, și pr. Mircea‑Mărgărit Tudorache, parohul bisericii din Freiburg. Cei doi preoți au, fiecare din ei, o poveste foarte interesantă, care arată adierea subtilă a Duhului: preotul tânăr este și medic rezident în Freiburg, cu specializarea în neuro‑chirurgie, iar preotul paroh (aflat de peste 17 ani în Germania) a absolvit inițial o facultate cu profil ingineresc, pentru ca mai apoi să se dedice total teologiei și preoției. Doi oameni împliniți, cu familii frumoase, care slujesc cu neprefăcută ardoare sfintele slujbe, realizând totodată din parohia lor o placă turnantă pentru toate binecuvântatele trebuințe ale românilor de aici.
Sfintele moaște cinstite cum se cuvine erau încastrate într‑o frumoasă icoană, corul a cântat în deplină armonie cu Liturghia și cu momentul duhovnicesc aparte, oamenii au vădit un mare elan euharistic, predica a fost la înălțime – ținută de pr. Paul Siladi, bucuria pe măsură.
Creștinismul trăit de cei din diasporă este unul sincer, spontan și detensionat. Oamenii fac zeci, poate chiar sute de kilometri să se bucure de slujbă, de prezența preoților, de harul revărsat peste viețile lor. Nu au timp de spaime eshatologice, de teorii ale conspirației, de bârfe și mișmașuri. Credința este una senină, și acesta este și meritul slujirii de calitate a preoților. Iar când luminile slujbei s‑au stins și lumea a plecat acasă, decorul se strânge și el. În biserica impunătoare de secol 17, aparținând Universității din Freiburg și atribuită românilor ortodocși acum 6 ani, recuzita liturgică dispare ca prin farmec. Icoanele, altarul, proscomidiarul și toate celelalte obiecte de cult se strâng, iar locul devine simplu, doar cu masa sfântului altar pe mijloc. Așa arată slujirea creștină din diasporă, în multe cazuri. Iar oamenii – preoți și mireni – mai abitir prețuiesc fiecare clipă de liniște liturgică trăită în comunitate și comuniune. Așadar, zic să nu ne mai plângem noi, cei din țară. Trăim cele mai faste vremuri ale credinței din câte au fost vreodată, așa să știți.
Răzvan Bucuroiu
