Simplitatea rugăciunii

În 1977 am fost împreună la o întâlnire ortodoxă din Franța, la Amiens, lângă Paris, unde Părintele Stăniloae fusese invitat. După această întrunire, am mers împreună la Institutul Saint Serge, pentru că noi, cetățeni ai României socialiste, nu aveam bani pentru hotel. Ca atare am cerut cazare acolo, într-o cameră cu două paturi, unde locuiau doi studenți ce plecaseră acasă pentru câteva zile.

Înainte de culcare, Părintele Stăniloae a zis: „Să ne rugăm!”. Și ne-am rugat, am stat așa în poziție de rugăciune, iar dânsul a rostit pe de rost rugăciunile începătoare, dar pentru că nu aveam Ceaslovul cu noi, s-a rugat liber. Când am auzit cum se roagă , îmi venea să cred că e alt om. O rugăciune simplă , profundă, sensibilă , fără nici o idee teologică elaborată . Zicea doar: „Doamne, ajută -ne! Doamne, fii cu noi! Doamne, iartă -ne!”, așa cum vorbește un copil cu tatăl său. O simplităte pe care o vezi numai la oamenii de la țară , care n-au trecut niciodată printr-o scoală teologică , dar care se roagă cu multă convingere și credință , într-o uimitoare intimitate și familiaritate cu Dumnezeu.

După aceea, în ziua următoare, am îndrăznit si l-am întrebat: „Părinte profesor, mă iertăți, dar m-am mirat văzând cât de simplu v-ați rugat aseară ”. La care mi-a răspuns: „Cea mai mare ispită este să teologhisești în timpul rugăciunii. Atunci nu vorbești cu Dumnezeu,

vorbești cu tine însuți despre El”.

Fragment din : Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române , Dăruire și dăinuire. Raze și chipuri de lumină din istoria și spitirualitatea românilor, Editura Trinitas, 2005 , pp 174-175  

Textul a fost preluat din Buletinul parohiei Sfântul Ilie- Hanul Colței Nr.400/ 25 iulie 2021